Determinant in existenta ruseasca, spre mijlocul sec XVIII, obiceiul de a consuma ceaiul si cafeaua a contribuit la o larga raspandire a samovarului alaturi de vesela traditionala ruseasca, incalzitoarele de apa si cafetierele.

Prin aspect si constructie, primele samovare se asemanau cu asa-zisele “recipiente de ceai” englezesti, folosite la fierberea apei in Anglia anilor 1740 -1770.

La sfarsitul sec XVIII samovarul a reusit sa devina unic prin forma sa si originalitatea elementelor tehnico functionale, indispensabile pentru incalzirea apei si cu care suntem obisnuiti astazi. Detaliile de exterior ale samovarului se fac din: argint, argint placat cu cupru, bronz, cupru, otel si fier.

Toate aceste elemente au permis ca samovarul sa fie considerat strict un produs national rusesc.

De-a lungul istoriei samovarul a cunoscut o adevarata evolutie in ceea ce priveste aspectul sau si a imbracat diferite forme artistice dictate de “gust”.

La inceput aveau impregnate in forma lor stilul “rococo” apoi au gravitat spre un stil empiric si spre final nu au scapat de influenta stilului modernist. Dar “continutul interior “ a ramas cel traditional. Samovarul a patruns in fiecare casa si a devenit cu certitudine o trasatura caracteristica a existentei rusesti. A devenit simbolul ospitalitatii rusesti, un confort familial dar si un semn al prosperitatii.

Poetul rus Boris Sadovskoi scria in prefata la volumul de versuri “Samovarul”: “Nici macar noi nu suntem constienti de faptul ca samovarul ocupa un loc colosal in viata noastra. Fiind un fenomen pur rusesc, acesta nu e pe intelesul strainilor. Pentru un rus, in vuietul surd si soapta samovarului se nazaresc inca din copilarie glasuri cunoscute: suspinele vantului de primavara, cantecele dragi ale mamei, fluieratul vesel si ademenitor al viscolului de la tara. Aceste glasuri nu le auzi in cafenelele oraselor din Europa.”

In anul 1812, in ajunul razboiului pentru Apararea patriei, cel mai mare producator de samovare l-a constituit Uzina Petru Silin, situata in gubernia Moscovei. Uzina producea intr-un singur an in jur de 3000 de bucati. Totusi spre anul 1820 cel mai mare rol in productia samovarelor l-a jucat Tula, care a si fost denumita “capitala samovarului”.

• urciorul se acopera pe deasupra cu un capac si se aprovizioneaza prin rondela (конфорка)  pentru mecanismul de oparire (infuzie) al ceainicului.
• samovarul se sprijina pe un suport gen placa turnata sau pe niste picioruse.
• pentru scurgerea lichidului este prevazut un robinet cu o cheita rotativa (rozeta); rozetele se fac in diferite forme din cele mai ingenioase si complexe prin executie.

Robinetul si cheita rotativa sunt cele  mai importante elemente decorative din toata compozitia samovarului.

Un privilegiu al samovarului l-a constituit mai ales amplasarea in interiorul rezervorului a incalzitorului care este inconjurat din toate partile de apa.

Mesterii de samovare au gandit o teava suplimentara care se imbraca peste cadrul incalzitorului. De aceea pierderile de caldura sunt mici iar coeficientul randamentului este foarte ridicat.

Datorita formei sale, samovarul poseda capacitatea de a produce si amplifica sunete ca si cum ar transmite starea de fierbere a apei; un fel de monitor al starii in care se afla apa. In primul stadiu, samovarul canta, in al doilea freamata si in al treilea  burleste (clocoteste ca o furtuna). Pentru ca incalzirea samovarului se produce lent, este foarte placut sa surprinzi sunetele efemere ale fazei a doua de fierbere.

 Dar samovarul nu este numai un fiebator al apei sau un cazan pentru mancare ci si un reactor chimic. El are rolul de “inmuiere” (dedurizare) a apei dure, ceea ce este foarte important pentru ca, ceaiul fiert in apa dura nu este gustos !!

Prin fierbere, duritatea apei scade, carbonatii devin insolubili  iar depunerile de calcar se fac pe peretii incalzitorului si a corpului calotei. O parte importanta se depune pe fundul samovarului. De aceea mesterii samovari nu amplaseaza niciodata robinetul jos la baza samovarului ci un pic mai sus pentru ca depunerile de calcar sa nu cada in bautura pregatita.

Cel mai bun combustibil este mangalul (carbunele de lemn), surcelele uscate sau conurile de pin. Se cuvine sa retineti ca in conurile de pin este mult gudron care poate ajunge in apa. Aprinderea focului se face numai dupa ce samovarul a fost umplut in prealabil cu apa.

 In nici un caz nu folositi kerosenul pentru incalzire !!

Datorita pierderilor mici de caldura, apa din samovar fierbe repede iar caldura se pastreaza mult timp. Timpul pana la momentul fierberii apei nu depaseste 30 de minute. Ingrijirea samovarului nu e deloc complicata.

La inceput au aparut ceainicele care au pastrat o forma rotunda si turtita ca cea a  serviciilor de masa sau vesela de bucatarie. Ele au fost imbunatatite cu amplasarea incalzitorului (teava de foc), fara a li se modifica forma.

Sec XIX este un secol de aur pentru productia de samovare. Fiecare fabrica se straduia sa nascoceasca un model propriu, original. Drept urmare au aparut samovare de diferite forme: conice, rotunde si netede, slefuite in fatete, sferice, in stil “neogen”, forme de amfora antica, etc.

La inceputul sec XX samovarele cunosteau forme pe cat de diverse pe atat de uzuale si erau denumite dupa forma reprezentata: “borcan”, “vaza”, “ghinda”, “para”, "ridiche”, “oul pascal”, “flacara”, etc.

Simultan cu producerea de samovare se efectuau cercetari pentru intrebuintarea universala a acestuia. Astfel au fost create samovarul - cafetiera, samovarul - bucatar, samovarul de casa, samovarul de drum, etc..

Cele mai multe din samovarele mentionate mai sus nu au avut parte de o publicitate suficienta si astfel spre finele sec XX s-au folosit doar samovarele pentru fierberea apei si ceaiului.

Cele mai trainice forme de samovar s-au dovedit a fi urmatoarele:  cilindrul, conul (forma de vaza) si sfera turtita (forma de ridiche).

Extrem de variate erau marimea si capacitatea samovarelor care oscila de la  un “paharel“ pana la 20 de litri.

Capacitatea samovarelor contemporane oscileaza intre 4,5 si 7 litri.

In Rusia, cel mai mare succes in productia de samovare se cunoaste in anii 1912 -1913, cand numai in Tula erau scoase pe piata anual 660.000 de bucati.

Primul razboi mondial a intrerupt producerea samovarelor si procesul s-a reluat abia dupa razboiul civil.

In timpul sovietelor au fost confectionate si samovare electrice. Ele se mai fabrica si astazi dar nu au nimic in comun cu samovarul rusesc traditional.

Samovarul este o  trasatura necesara a modului de viata rusesc si o rezultanta a artei rusesti artizanale. Dintre artele monumentale ale folclorului domestic, arta samovarului ocupa un loc specific. Samovarele pot fi considerate nu numai ustensile domestice, dar cateva dintre ele sunt adevarate creatii ale artei aplicate. Fiecare mester doreste sa-si uimeasca clientii prin fantezia sa creatoare.

Pentru rusii din Romania samovarele au devenit o amintire placuta. Consumul de ceai a fost inlocuit de cel cu cafea. Totusi, familiile care tin la traditie folosesc in continuare samovarul pentru consumul de ceai. Calatoriile peste hotarele tarii au facilitat achizitionarea si a samovarelor electrice care insa, nu s-au bucurat de succes.

Exista familii care de teama ca samovarul lor se va uza si nu vor avea de unde sa achizitioneze unul nou,  au asezat obiectul ca pe un bibelou pe rafturile mobilierului din casa. 

In cele mai multe cazuri samovarul nu e considerat ca un aparat de bucatarie ci ca un suvenir. Este oferit in dar celor sarbatoriti dar si in ocazii oficiale.

Cum pregatirea ceaiului este aproape un ritual care cere timp (30 min) generatia contemporana, mereu grabita, prefera sa fiarba ceaiul repede, in ibric, in detrimentul gustului si al aromei.